Săvârşirea Cuvioasei Maria Egipteanc

poem de Sf. Ioan Iacob Hozevitul


În vremea nopţii lângă apă

În lunca Sfântului Iordan
Aşteaptă căutând în zare
Un pustnic Calamonitean.

Ce ai bătrânule Părinte,
De eşti aşa nerăbdător
Şi tot priveşti în "ceea parte`
Cu ochiul tău iscoditor?

Ai pus vreo undiţă în apă
Şi n-o găseşti la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?

Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Şi-i lucru de mirare Avvo,
Că-ţi vine dor a pescui!

Aşa s-ar fi mirat oricine
Văzându-l pe bătrân şezând
La miezul nopţii langă apă
(Pescar pe el l-ar fi crezând).

Dar după cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De stă aşa în nemişcare,
Rugându-se necontenit.

Privind mai bine, vom cunoaşte
Că este "Pustnicul Zosima`,
El poartă mantie în spate,
La piept: Epitrahil şi schima.

Un vas bisericesc în mână,
El ţine prea cuviincios
Având dumnezeiescul Sânge
Cu Sfântul Trup al lui Hristos.

În vremea asta el aşteaptă
Din ceea parte de Iordan,
Să vie spre împărtăşire
"Sihastra de neam Egiptean`.

Un an de zile se-mplinise
De când s-a înţeles cu ea
S-aducă "Sfintele` Bătrânul
Şi-acuma ea întârzia!

În mintea lui i se strecoară
O bănuiala cu fior:
"Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Să vad acum acel"!

Şi dacă vine ce voi face?
De luntre nu m-am îngrijit`!
Acestea cugetând Bătrânul
Un plâns amar l-a năpădit.

Dar numai iată că zăreşte
Pe Sfânta pustnică venind
Deasupra apei (ca pe gheaţă)
Mirat o vede el păşind.

Pe trupul ei pârlit de soare
Şi ca o scândură uscat
Ea poartă doar o zdreanţă veche
Pe care Pustnicul i-a dat.

În ziua când era să moară
Atuncea s-a împărtăşit
Şi pentru asta pe Zosima
Mai înainte l-a vestit.

Căci vrând să moară neştiută
I-a zis să vie la un an
S-o afle ca mai înainte
De ceea parte de Iordan.

Cu multă nerăbdare Avva
În anul următor venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.

Iar în nisip era scrisoare
Cu ziua săvârşirii ei:
Că-i este numele "Maria`
S-o-ngroape după obicei.

Cântându-i cele cuvenite
Şedea Bătrânul cugetând,
Că nu avea nici o unealtă
Să-i facă groapa în pământ!

Dar, O! Minune prea slăvită!
Venind un leu înfricoşat,
Cu ghearele scobind îndată,
Mormântul Sfintei a săpat!

Apoi plecându-se cucernic
În pace el s-a depărtat
Iar pustnicul cu multe lacrimi
Cinstitul trup a îngropat!